Am urcat pe scenă ca cineva care pășește într-un vis vechi, uitat într-un colț de inimă. Într-o trupă de amatori, dar cu inimile pline de foc adevărat, am trăit trei povești și m-am lăsat locuită de ele.

Am fost parte din „Ivan Turbincă”, unde moartea se lua la trântă cu hazul și viața râdea de frică. Am învățat că uneori, cel mai puternic om e cel care face haz de necaz și poartă moartea într-un sac ca pe o glumă bună.

Apoi am ajuns în „Gaițele”, printre femei cu limba ascuțită și sufletul zbuciumat, și-am simțit cum râsul poate ascunde dureri nespuse. Am fost acolo, între ridicol și tragedie, și am lăsat o parte din mine să se vindece prin umorul tăios.

Și, mai aproape de mine decât toate, am fost în „Aproape” – o piesă ca o rană tandră, despre iubire, distanță și dorința de a fi văzuți. Acolo am simțit cum fiecare replică e o tresărire a inimii și cum, uneori, o piesă de teatru îți spune exact ceea ce nu știai că trebuia să auzi.

Am jucat. M-am jucat. M-am trăit.
Și am descoperit că teatrul nu e doar despre a fi altcineva, ci despre a te întâlni cu tine – în costum, sub lumini, în aplauze și tăceri.

Într-o trupă de amatori.
Dar cu iubire de profesioniști.
Și cu sufletul în priză, la fiecare cortină.